Iata-te, salcie pe margine de ape,
Razi aplecandu-te peste mal.
Iata-ma, salcie pe margine de ape.
N-am in ce sa-mi mai infig radacinile, si cu amar,
Apa, iubito, ma roade cu fiece val.

Rog iertare pentru lipsa diacriticelor.

Cine eşti, crâmpei de soare,
Spic de grâu mlădios şi cald,
Rumenit peste ogoare
Sub omătul iernii alb?

Din ce apă te-a zidit
Cine te-a zidit, senină,
Stâlp de suflet împietrit
Fumului din trup, lumină?

Vino, trup de lună plină!

Cerul era încă violet, aşa cum este el dimineaţa, când cerul abia începe a se lumina puţin, când picăturile de rouă abia încep a se aşeza pe iarba cu greu mijită. Bătrânul stătea în iarbă, încremenit el însuşi, ca piatra care stătea lângă el. Cerul, îşi zise, e tot ce a rămas la fel de când eram copil. S-au schimbat copacii şi iarba, şi pietrele, şi oamenii, şi uite că cerul a rămas. Dac-aş putea numai să sculptez cerul…

Ţinând în mână dalta şi ciocanul care era deja tocit, bătrânul îşi amintea numai cu greutate vremea când cioplise primele forme. Era mic pe atunci; abia ştia să vorbească, şi jucându-se cu ciocanul părintelui său, cioplise într-o zi ceva ce arăta a semilună. Încercase să le explice oamenilor mari, care se uitau, amuzaţi de seriozitatea lui, la bucata de lemn tăiată grosolan, cu aşchii proeminente, că nu tăiase o semilună, ci sculptase lumina. Eşecul nu-l descurajase, însă nici următoarea încercare nu fu mult mai reuşită. Căci, încercând să sculpteze tot lumina, făcuse un soare, despre care toţi adulţii spuneau că e un arici minunat.

De atunci, nu mai arătă nimic din ceea ce făcea, decât târziu, când ajunsese flăcău. Sculptase, într-o după-amiază, o mamă în chipul unui coş cu seminţe. Sculptase un tânăr în chipul unui taur, şi un artist în chipul unei mâini. Anii trecuseră peste el; era cărunt şi barba îi atârna până spre piept, dar nu lăsase niciodată ciocanul şi dalta, în căutarea singurelor lucruri pe care nu le sculptase niciodată: singurătatea şi cerul.

În dimineaţa aceea, bătrânul se trezi devreme; privi cerul violet, şi, după primul cântat al cocoşilor, îşi propti dalta de un colţ al pietrei de lângă el, şi o lovi, aproape cu milă, aşa cum tatăl lui îl lovise odată pentru că furase o bucată de pâine caldă de la un vecin.

* * *

Numai cu greu se putea vedea ce vroia bătrânul să cioplească. După două zile, piatra diformă arăta ca o clepsidră, subţire în mijloc şi lată în capete. Munci alte două zile până când două părţi ale clepsidrei se transformară în braţe. Apoi, bătrânul lăsase piatra deoparte, căci morarul din sat făcuse anul de când murise, şi trebui să-i cioplească o cruce din marmură.

Se întoarse, şi după alte câteva zile, partea de jos a clepsidrei căpătă forma unor picioare lungi şi subţiri. Mijlocul subţire dar amorf se transformă; se lăţi, căpătă şolduri, şi în sus bătrânul plămădi vreme de o zi două mere zemoase în chip de sâni. Cu multă migală, aproape plângând când împungea piatra, reuşi să adune umerii lini, şi să aşeze deasupra lor un chip de pe cealaltă lume. Doisprezece zile încheiate muncise, sculptând o tânără pe care o cunoştea, nu se ştie de unde, şi pe care o văzuse noapte de noapte în reflexele pale ale lunii.

O terminase în a douăsprezecea zi, spre dimineaţă, când cerul e violet şi îi atinse buzele cu degetele udate de  puţina rouă pe care mai reuşi să o adune de pe brusturi. Uite, îşi zise el, în timp ce mângâia împăcat trupul rece, acuma nici roua nu mai dă. Ai să mori, iubita mea, de sete, şi-o să rămâi nebotezată, că nici apă să te botez nu mai am.

Mai încercă să strângă rouă până când soarele mijise de-a binelea şi începuse deja să dogorească a uscăciune. Reuşi cu greu să strângă toată roua de care avea nevoie, şi ţinându-şi palmele căuş, strâns, ca într-o rugăciune, lăsă apa ce încă mirosea a iarbă să cadă peste creştetul ei, şi îşi înăbuşi cu greu pornirea de a o săruta pe buzele ce miroseau a fragi din spatele pietrei.

* * *

Morăreasa se stinse numai câteva săptămâni după ce bătrânul termina cu piatra pe care o botezase. Făcu şi morăreasa anul, şi bătrânul îi ciopli şi ei crucea. În timp ce îşi proptea dalta, nu o dată bătrânul zâmbi amar, gândindu-se câte cruci cioplise. Ba, se putea vedea, în cimitr, cum învăţase să cioplească; crucile mai vechi, pe care deja începuse să crească muşchiul ori care nu se mai vedeau nicicum de iarba crescută-n jurul lor, erau pătrăţoase, tari, cu muchii aspre şi ascuţite, neiertătoare. Cele mai noi erau line şi iertătoare, ca pâinea caldă şi ca tânara care ieşise de sub furia dălţii bătrânului. După morăreasă, muriră şi alţi oameni din sat. Numai bătrânul, singur, nu-şi găsea sfârşitul.

Într-o dimineaţă, bătrânul rămase în urmă la biserică şi mergea cu greu spre casă. Biserica era departe, dincolo de calea ferată, iar bătrânul îi urca agale terasamentul, de parcă ar fi purtat în spate nu numai suta de ani, ci încă şinele grele şi lungi pe deasupra.

Acasă, moş Petre, îl întrebau bătrânii. Acasă, ce să-i facem, asta e, că şi biserica asta era mai aproape când eram mai tânăr. Ce mai ciopleşti, moş Petre? Iaca, cruci, plăci de marmură… ce îmi mai cere şi mie lumea. Nu mai ciopleşti singurătăți, moş Petre?

Altădată, moş Petre ar fi zis că o să o cioplească chiar a doua zi; dar atunci, moş Petre lăsă ochii spre pietrele din drum, şi răspunse că nu. Acuma aş ciopli cerul, dar nu ştiu nici cum să-ncep…

A doua zi, cei care treceau pe lângă casa mică şi dărăpănată a lui moş Petre îl auziră vorbind. Vorbind singur — căci nu se auzea nimeni răspunzând — însă nimeni nu îndrăzni să-i spună nimic. Oamenii gândeau în sinea lor că l-o fi ajuns bătrâneţea, dar n-ar fi întrebat cu cine vorbeşte pentru nimic în lume.

În săptămânile ce au urmat, oamenii l-au văzut pe moş Petre întorcându-se acasă de la biserică cu ochii tot mai luminaţi şi mai calzi, ca ochii tinerilor îndrăgostiţi. I se întipărise aproape şi un surâs în colţurile gurii, altfel lăsate mereu în jos a amar. Moş Petre mergea însă şi mai greu; când căzură primele frunze, deja, dacă pleca de la biserică la sfârşitul slujbei, făcea patru ceasuri până acasă.

Veniră ploile, şi veni şi prima zăpadă. Moş Petre, alb ca varul, abia mai putea vorbi. Ochii îi licăreau alene, dar obrazul îi era rece şi pielea aspră la atingere. Abia dacă îşi mai putea mişca mâinile, şi când se îndoia de şale, îi pârâiau toate oasele. Părul parcă îi încremenise şi se făcuse ca o scoarță, iar dinții căpătaseră reflexe alburii, ca de cuarț. Faptul că mergea greu se cunoştea după urmele adânci, ca de uriaş, pe care le lăsa oriunde trecea pe drumul neasfaltat. Dar în noaptea Ajun, puţinii trecători văzură, la fereastra luminată a casei lui, că cineva se mişca înăuntru ca toţi oamenii, şi crezură că moş Petre s-a însănătoşit.

A treia zi după anul nou, o tânără cu sânii ca două mere zemoase şi un chip ca de pe altă lumeveni la preotul din sat, sa-i spună că moş Petre a murit, şi să-l roage să o ajute să-l înmormânteze creştineşte. Moş Petre, alb ca varul şi ţeapăn, stătea în coşciugul pe care cei doi i-l pregătiseră, atunci când veniră oamenii să-l ia la cimitir. Fu nevoie de zece oameni ca să ridice coşciugul de greu ce era cu mortul în el, şi toți se mirară de marea greutate a lemnului scobit în care zăcea bătrânul.

Nimeni n-a ştiut cine era tânăra care îl înmormântase, fiindcă moş Petre n-avea copii, nici frați, nici nepoți. Tot ce văzură era că, după ce toată lumea plecase, plânse cu greu pe mormântul lui moş Petre, şi că a doua zi, mormântul era acoperit cu brusturi.

Întrucât dragii mei foşti colegi de liceu au în fund toată producția natională de morcovi şi câte o navetă de suc Tedi (…are pentru tine, fructe, morcovi, vitamine), nu pot să nu îmi aduc aminte de halul în care am dat eu bacul, această bătaie de joc la adresa oricărui absolvent de liceu şi insultă crasă la adresa oricărui imbecil care are impresia că îi mai pasă cuiva de-acolo de sus de orice altceva în afară de norme, ore şi şpăgi.

Lista sună foarte insipid după cum urmează:

• Bacul l-am dat pe o căldură de ziceai că eşti în fundul furnalului.
• Am copiat cu toții pe rupte de fiecare dată când s-a putut, şi s-a putut, mai ales de pe la matematică încolo.
• Am aflat subiectele în avans. În penultima zi, aia cu probele la alegere, subiectele au întârziat atât de mult încât am avut timp să aflăm care e varianta extrasă, care e varianta de rezervă (nu mai ştiu exact care din ele s-a folosit), am avut timp să aflăm care sunt enunțurile de la ele, şi timp berechet să le rezolv pentru cei doi nebuni care mai dădeau cu mine în sală, pe amândouă.
• Am avut parte de cei mai normali supraveghetori posibili. N-au urlat, n-au zbierat, nu s-au oțărât la noi, şi au lăsat-o pe una dintre colegele care dădea examenul la chimie anorganică să folosească un calculator, dar cu grijă să nu-l găsească cei care veneau cu subiectele sau ştampilele. Motivul pentru care la examenele de chimie anorganică, fizică ş.a.m.d. nu ai voie cu calculatoare îmi scapă; primul lucru care mi s-a spus la cursul de fizică, la facultate, a fost să am calculator ştiințific la mine :-D.

Bilanțul energetic al rezolvării aproape integrale a celor 100 de variante de la matematică (nu le-am făcut pe toate 100, dar vreo 70 tot am făcut, mai mult pentru că atunci încă aveam gărgăunele de a da la o altă facultate decât cea la care sunt acum) e absolut catastrofal :-D. Din toate rahaturile pe care le-am avut în variante, nu țin minte să fi folosit ceva în anul I. În schimb, cea mai mare parte din lucrurile pe care le-am folosit nu erau în variante.

Bilantul energetic al variantelor la română e excelent, că n-am făcut niciuna. Mi-a plăcut literatura foarte mult, în clasa a noua am trecut razant pe lângă faza pe țară (eram primul pe municipiu înainte ca cei din spatele meu să depună contestații), dar nu mi-a folosit la absolut nimic şi încă încerc să înțeleg la ce ar putea folosi noțiunile de teorie literară. În schimb, constat că o bună parte din colegii mei realişti încă au probleme cu ortogramele, ceea ce spune multe despre ce ar trebui făcut la orele de limba română şi ce se face de fapt.

Ca să adun totul în doar câteva fraze, examenul de maturitate, treapta care te face bărbat (că acuma nu mai fac şi armata…), primul mare examen din viața noastră este fix un mare rahat. Subiectele sunt elaborate de oameni care trăiesc şi predau pe altă planetă; masurile de siguranță sunt de-a dreptul imbecile; cele şapte probe sunt atât de lățite şi de lăți-lungite că până ajungi la a treia probă deja îți vine să dai foaia după ce-ai făcut de cinci. Aşa că cea mai pregnantă amintire pe care eu o am despre bac este că cineva a făcut mişto de mine, dar mie nu mi s-a părut deloc amuzant.

Mă-ntreb uneori, iubito, dacă
Sub tâmplele tale e-acelaşi foşnet
Ce le chinuie şi pe ale mele.

Căci iată, s-a făcut altă vară, şi totuşi
Parcă ne arde acelaşi ceva, şi iată,
Sunt tot aşa singur, şi calea-i la fel de amară.

Lutul din care-am ieşit, uite, nu vrea să mă cheme,
Pietrele nu vor să mă primească,
Li-s colțurile ascuțite; eu le iubesc, şi ele
Parcă vor să mă rănească.

Vino, țărâna mea, ulciorul meu cu miros de pământ,
Vino, cer deschis peste vârfuri de brazi,
Ochi adâncit peste Calea Lactee,
Vino, mâinele meu, peste azi.

Deşi cred cu tărie că ideea de social networking este ghei (şi n-are nicio treabă cu partea de social ), mi-am făcut totuşi un cont pe MyAppleSpace.com. Pare rezonabil, ca principiu e practic identic cu MySpace, dar fără emo, cocalari şi alte odioşenii. Ocazie cu care am descoperit (în primele cinci minute cred…) un artist cu o muzică foarte interesantă, Fredo Viola.

Me here.

Străino, calul meu cu aripi
Ce din ulcioare te-ai ivit sub sori
Sub zorii crâncelor taine
M-ai legăna cu grijă, până mor;

Te-aş legăna şi eu peste păduri
Şi ne-am opri lângă-un izvor de iarbă,
Ne-am frământa, în lutul moale,
Până ce lutul are să ne soarbă.

Ca fapt divers, scrisă în mijlocului unui seminar de Matematici Speciale.

Acum vreo trei sau patru zile, mi s-a pus pata. O să-mi vând Mac Mini-ul, ziceam, şi-mi iau în locul lui un Powerbook G4 sau un Macbook; n-aş vrea Macbook din cauza plăcii integrate comparativ cu ATI-ul Powerbook-ului; în schimb, Powerbook-ul care mă tenta (cu ecran de 12″, că vreau să-l car în geantă, nu în geamantan) avea un singur slot SO-DIMM, deci maxim 1.25 GB RAM (bun aşa! You go, Apple!).

Ei bine, dracu să-l ia de Mac Mini dacă pot să-l vând. Am primit vreo două oferte nu foarte ferme, şi-ntrun sfârşit am zis că poate merge dacă postez, ştiu eu, pe macuser.ro şi pe okazii.ro. Am făcut poze, m-am apucat să scriu anunțul…

Nu merge, domnule, nu merge şi pace. Drăcia aia mică de pe biroul meu zici că-i fi-miu şi nu l-aş da nici pe un Macbook Pro. Nici pe două. Hell, nici pe două Macbook Air, pe care le-aş putea vinde ca să-mi iau un Macbook Pro şi mi-ar rămâne şi un profit. [Edit: nu ştiu dacă am mai spus asta, dar MB Air mi se pare un notebook atât de idiot, încât singurul lucru care-i lipseşte ca să fie cu adevărat inutil este Vista preinstalat)

Aşa cum nu pot să vând niciunul din calculatoarele de care, într-un fel sau altul, m-am ataşat. Asta include vechiul meu Pentium 233, un mai vechi Pentium III pe care mi-am desfăşurat diverse experimente şi care, culmea, încă merge, ceva mai noul Pentium IV pe care l-am folosit până mi-am luat mini-ul, HP 620 LX-ul (pe care l-am scos la vânzare şi, din fericire, n-am primit nicio ofertă), şi soarta asta o să o aibă şi Palm Z22-ul pe care l-am luat azi (mersi, huk!). Naiba s-o ia de treaba, în ritmul ăsta ajung depozit.

… postează link-uri. De-a dreptul superbă.

Deci da. Având în vedere că durerea mea de gât a luat o pauză de vreo săptămână jumate, m-a luat din nou durerea de gât, de data asta cu peticele albe prin gât şi aşa că n-am avut de ales şi a trebuit să-mi mişc fundul până la doctor.

Aşa că, fir-ar a dracului de treabă, am amigdalită, cu tot ce înseamnă asta:

• Trebuie să înghit un munte de medicamente, ceea ce nu ştiu încă exact cum o să fac, având în vedere că gâtul meu are probleme cu înghițitul unei picături de apă, nemaivorbind de ditai pastila de Ospen.
• Nu pot să beau nimic fierbinte (i.e. coffee is out of order), nimic rece (i.e. beer is out of order), nimic acidulat (i.e. berea de ghimbir is out of order); nu pot să mănânc nimic care nu aduce a supă sau iaurt. În ritmul ăsta o să slăbesc fără să ma chinui prea tare: n-am voie să mănânc aproape nimica, iar ceea ce am voie să mănânc nu intră în gâtul meu nici îndesat cu polonicul.
• Nu am voie să ies din casă trei-patru zile. Mă rog, n-aveam de gând să mă duc la facultate săptămâna viitoare oricum.

Naiba s-o ia de măgărie…