De când mă știu am avut o problemă cu chain mail-urile secretarelor. Știți voi, alea cu scrisoarea lui Marquez după ce a aflat că are cancer (și care nu e a lui Marquez…) sau alea cu figura lui Iisus pe pâine prăjită. Azi vreau să vă povestesc despre asta. Hai, faceți-l că dedesubt e spoilerul. Folositi cuvintele în engleză, apropo (adică pentru țară, dacă pică țara cu fonfăniți rârâiți, ziceți-i France nu Franța.

Deci v-ați gândit la Denmark, Kangaroo și Orange. Excepțional.

Explicatia e simplă: orice număr înmulțit cu 9 va da un număr (doh!) divizibil cu nouă. La orice număr divizibil cu 9, suma cifrelor este 9. Deci indiferent ce număr ați ales, după ce scădeti 5 va rămâne 4, care corespunde literei D.

În toată lumea sunt trei țări ale căror nume începe cu D: Danemarca, Djibouti și Republica Dominicană. Cred că 98% din populația planetei e convinsă că Djibouti e un jucător african de la Arsenal, așa că e destul de evident de ce pică Danemarca.

De-aici e hazardul, eu m-am gândit la Koala și măsline, dar e previzibil că pică tot pe-acolo.

N-am mai postat de-aproape două luni pentru că m-am ales cu ceva foarte interesant de făcut pe lângă celălalt. Dar asta mi-a dat timp să mă gândesc la câteva lucruri legate de obiceiurile mele legate de calculatoare.

Faptul că îmi storc creierii în fața altui calculator decât cel de acasă m-a făcut să apreciez câteva lucruri interesante. Acum, ce-i drept, sunt mai puțin radical decât acum câțiva ani (read: acum vreo 10-11 ani când un update la o distribuție Linux dura vreo două zile dacă te mișcai repede — și totuși preferam asta ecranelor albastre din Windows 98), dar am început să apreciez altfel ideea de “just works”.

A little background: dihania de mai sus rulează Linux. Partial pentru că asta îi plăcea fostului admin, parțial pentru că avem nevoie de Matlab deci orice altceva în afară de Linux și Windows iese din scenă (da, licența Matlab ar fi suficient ca să plătească doi-trei bugetari timp de un an de zile). Calculatoarele pe care lucrăm, de asemenea, rulează Linux, și așa cum e și normal acces la contul de root are doar administratorul. De asemenea, pentru că (spre nemulțumirea mea) trebuie să mai trec și pe la cursuri/laboratoare, am doar patru-cinci ore pe zi ca să mă ocup de cele mai interesante lucruri cu care am avut de-a face de când mă știu. Prin urmare:

• Am ajuns să folosesc Gnome. E nașpa, în continuare (măcar au reparat panel-ul totuși). Aș putea instala FVWM din surse, dar cum în momentul când mă așez în fața tastaturii oricum intru în modul teleghidat și abia apuc să fac tot ce mi-am propus în ziua aia, pe cuvânt că aș folosi și TWM. În momentul când chiar ai de lucru începe să te doară-n cot și că albastrul de pe barele de titlu e cam nașpa.
• Am început să îmi redescopăr relația simbiotică cu Emacs. Culmea e că de fapt îmi trebuie foarte puține de al el; class browser? Scriem numai cod C. Project management? Fiecare folosește ce vrea ca să își scrie codul, deci singurul format cu adevărat universal e Makefile-ul plain-text. Deja tot ce trebuie pe bune e syntax highlighting-ul și auto completion-ul.
• Am o opinie deja și mai radicală față de orice fel de încercare de configurare automată a sistemului. Ultimul lucru de care ai nevoie atunci când o distribuție mega-friendly nu îți detectează cum trebuie display-ul e să te pomenești că în loc de un xorg.conf de care se atinge o dată și gata folosește vreo schemă încâlcită peste care trebuie să treci.
• Am înțeles în sfârșit care-i faza cu pet project-urile. Să mă explic: când îți place foarte mult orice are a face cu programarea, ai fi în stare să faci asta 12 ore pe zi. Problema e că după ce ai petrecut opt ore din zi lucrând la fix același lucru, îți trebuie altceva cu care să umpli restul de patru ore, altfel te ia naiba. Priceless.

Să îmi expun situația pe scurt: nu sunt microbist. Îmi place fotbalul cam în aceeaşi măsură în care îmi plac voleiul, hockey-ul pe gheață şi atletismul — adică suficient cât să mă uit la meciuri dar nu chiar la fel de mult cât îmi plac handbalul şi rugby-ul. Prin urmare opiniile de mai jos sunt mai puțin avizate decât ale fanilor die-hard, dar măcar sunt obiective.

Avem un fotbal mediocru. Indiferent cât ne-ar entuziasma calificările prin Europa, echipele româneşti sunt în mod regulat ciuca bătăilor, şi nu de ieri, de azi, ci de vreo 15 ani încoace. Asta nu se întâmplă, în mod direct, din cauza lui Becali, Borcea sau Mitică, pentru că nu ei joacă în teren. Performanțele slabe ale echipelor sunt, în mod cât se poate de logic, consecința faptului că avem jucători slabi. Şi hai să lăsăm și scuzele la o parte: “slabi” nu înseamnă prost antrenați, nici prost plătiți, nici prost echipați — ci lipsiți de seriozitate şi, în multe cazuri, de talent. Cei mai mulți din jucătorii pe care noi îi aliniem în campionatul intern nu sunt, deci, cu nimic mai buni — doar cu mult mai inutili — decât colegii lor bucătari sau avocați din Liechtenstein şi Insulele Feroe. Doar au parte de ceva mai mult antrenament.

Generația de aur a aparținut epocii de aur. Aia a fost demult. Îl urâm (pe bună dreptate) pe Ceaușescu şi tagmai lui de acoliți, dar toți marii reprezentanți ai “generației de aur” au fost juniori şi campioni de tineret-speranțe în vremea respectivului. Şi era normal. Pe lângă regulile stricte din fotbal (echipele din divizia A trebuiau să alinieze măcar un jucător tânăr; echipele din divizia B trebuiau să aibă, obligatoriu, doi juniori în primul unsprezece; echipele din divizia C — patru), faima nu se măsura neapărat în bani iar obiectivul oricărui jucător de 19 ani era să alerge până îi săreau plămânii, nu să plece în Italia ca să facă tuşa la o echipă de mijlocul clasamentului. Astăzi, când nicio echipă mare nu mai e interesată nici să formeze jucători, nici să facă performanță cu cei pe care îi adună de la echipele mai mici, ci doar să-i vândă, nu cred că e nicio surpriză că echipele de la noi sunt echipele de desculți (neserioşi şi poate lipsiți de talent, cum spuneam mai sus) pe care le vedem.

Avem un campionat intern mediocru. Dacă echipele care ajung în cupele europene joacă în halul în care joacă, şi sunt cele mai bune care există la noi, e cineva surprins că meciurile din prima ligă sunt o glumă proastă? Pe bune, am avut cursuri de Algebră mai palpitante decât derby-urile de la noi.

Acordăm prea multă importanță, după un model care nu e al nostru. Prima dată când am auzit că un fan englez şi-a numit fiica Nottingham Forest, după clubul preferat, am zis că e un idiot. Încă sunt convins că e un idiot, dar sunt câteva diferențe notabile. Fanii care au aplaudat pe Nottingham Forest la începutul anilor ‘80, când a câştigat Cupa Campionilor, sunt aceiaşi care îi aplaudă şi la sfârşitul meciurilor lor din liga a doua, şi aceiaşi care, atunci când au retrogradat, i-au încurajat şi i-au aplaudat pe jucători în loc să-i înjure. Totodată, în momentul în care fanii încep să huiduie preşedintele clubului şi respectivul nu reuşeşte să redreseze situația, se apucă de împachetat. Fanii de la noi au împrumutat doar fanismul şi vorbesc de dragoste pentru culorile clubului, respect pentru legende şi alte rahaturi de împrumut, mai înainte să se fi întrebat dacă țintele scandărilor lor merită.

Jucătorii de la noi ar trebui să învețe să fie modeşti. O mare parte din jucătorii echipelor “de prima mână” de la noi nu prea ar avea loc nici măcar la o echipă de mijlocul clasamentului din Anglia sau Spania. Prin urmare, ar fi de aşteptat să fie măcar la fel de modeşti — ceea ce desigur că nu se întâmplă, întrucât în țara orbilor, chiorul e împărat. Probabil că dacă ar juca în acelaşi campionat cu Manchester United, Arsenal, Chelsea şi Liverpool, vedetele de mâna a paişpea de la noi ar învăța că atitudinea corectă după o victorie seamănă foarte mult cu cea corectă de după o înfrângere: a doua zi te duci la antrenamente şi o iei de la capăt.

Merităm fiecare rezultat. Nu vi se pare că replicile cu “nu meritam să luăm gol”, “meritam o victorie”, “a fost un egal nemeritat” sunt nişte replici de rahat? Rezultatul final corespunde exact realității din teren, pentru că nu e afectat nici de mişcarea astrelor nici de vibrația bozonilor din firele de iarbă, ci exclusiv de halul în care joacă cei 22 de oameni de pe teren. Egalul cu Austria este cât se poate de meritat: au jucat exact la fel de bine ca austriecii — ceea ce confirmă faptul că România are o națională mediocră (cu diferența că austriecii s-au obişnuit cu asta). Şi nu numai că Lucescu nu are nicio vină că ar fi aliniat nişte jucători supertalentați fără să le dea instrucțiuni corecte, ci dimpotrivă, merită toată lauda că a reuşit totuşi să încropească ceva care merge dintr-un lot mediocru.

Generația de aur a fost excepția, nu regula şi nici viitorul. Am avut câțiva jucători buni şi înainte de ‘90, şi după ‘98. Niciodată atâția ca în perioada aia. Obişnuiți-vă: naționala noastră a avut opt ani de relativ succes, dintr-un total de vreo 60 care au fost petrecuți, în rest, în anonimitate. Deci cam 10%. România are un fotbal mediocru, jucat de nişte fotbalişti mediocri, şi cu cât o să ne agățăm mai mult de scuze cu gazoane proaste, arbitri răuvoitori şi antrenori slabi, cu atât o să împingem lucrurile spre o mediocritate şi mai mare. Rădăcina mediocrității stă în lipsa de profesionalism, de investiții în căutarea şi creşterea jucătorilor, şi în foamea mult mai mare de bani decât de performanță.

De ce nu se studiază în liceu: Poezia din închisori nu era în manuale pe vremea când cei care le scriu astăzi erau la şcoală.
De ce se întâmplă să fie specială: Singura rugăciune sinceră pe care o ştiu.
Când trebuia studiată: Clasa a X-a, când încă îți mai vine să te rogi.

Doamne, fa din umilinta
pod de aur, pod inalt.
Si din lacrima, velinta,
ca pe-un pat adanc si cald.

Din lovirile nedrepte,
faguri faca-se si vin.
Din infrangeri, scari si trepte;
din caderi, urcus alpin.

Din otrava pusa’n cana,
fa miresme ce nu pier.
Si din fiecare rana,
o cadelnita spre cer.

Si din orisice dezastru
sau crepuscul stins in piept,
Doamne, fa lastun albastru
si da zambet intelept.

De ce nu se studiază în liceu: prea sinceră. Probabil e neconvenabilă creştinilor cu idei fixe despre artă, dar nu cred că ei au auzit de Blaga.
De ce se întâmplă să fie specială: prima poezie la care am plâns chiar şi la a zecea lectură.
Când trebuia studiată: clasa a XII-a.

I
Pan câtre nimfă

Cu strai de broască-n păr răsai din papură,
o undă
vrea să te cuprindă şi nisipuri prind să fiarbă.
Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă
îţi verşi mlădie trupul gol în iarbă.

Şi vâna de la tâmple îmi zvâcneşte
ca guşa unei leneşe şopârle
ce se prăjeşte-n soare,
mişcarea ta mi-adie murmur de izvoare.

Ca pânea caldă eu te-aş frânge,
mişcarea ta mi-azvârle clipe dulci în sânge.

Nisipuri prind să fiarbă.

Vară,
soare,
iarbă!

II
Zeul aşteaptă

Prin mirişte se joacă
şoareci şi viţei,
iar viţele de vie
ţin în palme
brotăcei.
C-o păpădie
între buze
o aştept
să vie.
Nu vreau decât
să-mi port curate
degetele răsfirate
prin părul ei,
prin părul ei
şi-apoi prin nori
s-adun din ei
ca dintr-un caier
fulgerele-aşa cum toamna
strângi din aer
funigei.

III
Umbra

Pan rupe faguri
în umbra unor nuci.

E trist:
se înmulţesc prin codri mânăstirile,
şi-l supără sclipirea unei cruci.

Zboară-n jurul lui lăstunii
şi foile de ulm
răstălmăcesc o toacă.
Subt clopot de vecerne Pan e trist.
Pe-o cărăruie trece umbra
de culoarea lunii
a lui Crist.

IV
Pan cântă

Sunt singur şi sunt plin de scai.
Am stăpânit cândva un cer de stele
şi lumilor
eu le cântam din nai.
Nimicul îşi încoardă struna.
Azi nu străbate-n grota mea
nici un străin,
doar salamandrele pestrite vin
şi câteodată:

Luna.

V
Păianjenul

Gonit de crucile sădite pe cărări
Pan
s-ascunse într-o peşteră.
Razele fără de-astâmpăr se-mbulzeau
şi se-mpingeau cu coatele s-ajungă pân la el.
Tovarăşi nu avea,
doar un păianjen singurel.
Iscoditor, micuţul îşi ţesuse mreaja de mătase
în urechea lui.
Şi Pan din fire bun
prindea ţânţari celui din urmă prieten ce-i rămase.

Treceau în goană toamne cu căderi de stele.

Odată zeul îşi cioplea
un fluier din nuia de soc.
Piticul dobitoc
i se plimba pe mână.
Şi-n scăpărări de putregai
Pan descoperi mirat
că prietenul avea pe spate-o cruce.
Bătrânul zeu încremeni fără de grai
în noaptea cu căderi de stele
şi tresări îndurerat,
păianjenul s-a-ncreştinat.

A treia zi şi-a-nchis coşciugul ochilor de foc.
Era acoperit cu promoroacă
şi-amurgul cobora din sunetul de toacă.
Neisprăvit rămase fluierul de soc.

Alaltăieri, în timp ce stam la taclale cu muza proprie şi personală despre diverse forme de lectură, mi-am adus aminte ce nu mi-a plăcut niciodată să fac la orele de română: să disec poezii. Mă pricepeam la asta. Dar nu îmi plăcea să o fac. Din păcate, în liceu petreci mai mult timp intrând cu cuțitul comentariilor în poezii destul de proaste decât petreci căutând textele care merită.

Şi exact asta este… literatura ratată în liceu. Acele texte care au fost considerate, probabil, a fi mult prea slabe comparativ cu adevărate capodopere precum Floare albastră pentru a mai ajunge în manuale, şi pe-astea vreau să le împărtăşesc. Un singur lucru nu o să fac: cronici. Nu vreau să mai tulbur introspecția şi simțurile cu inepții evidente despre sensul metaforelor. Să deschidem, deci, seria…

Pentru că după închiderea ediției autohtone a PC Magazine începuseră să mă cam mănânce degetele, o să vă chinui retina aici, pentru început cu seria asta.

Va puteti uni incepand de aici.

În scurta mea existență ca student la Poli (da, aia din Bucureşti, fondată de Burebista şi prietenii lui), am avut ocazia de a da peste un număr neaşteptat de mare de profesori absolut excepționali. Pe bune. Am auzit bancuri cu profii din Poli şi cam în trei sferturi din cazurile (fericite) cu care am avut de a face, au fost bancuri.

Sfertul rămas face obiectul acestui post. Sunt acei profesori care duc lipsă de sex anal (sau de orice fel de sex for that matter), a căror caracteristică definitorie este faptul că au ajuns profesori nu fiindcă sunt buni la ceea ce fac, ci pentru că n-au fost buni de nimic altceva şi erau posturi de asistenți libere.  Aceştia au descoperit şi au perpetuat o serie de tehnici fine, care îi fac nu numai eminamente incompetenți, ci atât de enervanți încât înveți pe rupte la materiile lor numai să nu fii nevoit să-i suporți şi la toamnă. Aceste tehnici mirobolante sunt detaliate mai jos, în ordine aleatoare.

1. Nu studia planul de învățământ.

Cursurile pe care noi, studenții, le urmăm, sunt de două tipuri.Cursul pe care îl facem cu Tine, unicul şi adevăratul, deschizătorul drumurilor şi revelatorul tuturor misterelor, şi restul cursurilor care se ocupă cu lucruri destul de banale.

Exemplu doțent (anonimizat din motive de eleganță): semestrul trecut am avut două cursuri, să zicem A şi B, amândouă țăpănoase, de patru, respectiv cinci ore pe săptămână bucata, cu laboratoare, seminarii şi tot ce trebuie. Semestrul ăsta am cursul C, care e un fel de A aplicat în B. Ar fi de aşteptat ca C să fie chiar un curs interesant, în care să aprofundezi materia din B şi să studiezi A with a twist. Desigur, asta presupune ca profesorul care predă C să fi avut măcar curiozitatea de a-i fi întrebat pe ceilalți doi ce au predat. Rezultatul e că la C ți se repetă cu o mutră serioasă un praf de cunoştințe pe care trebuia să le ai la A şi la B nu ca să treci, ci ca să intri măcar în examen. Inutil de spus că nu dau pe la cursul C, care este o monumentală pierdere de vreme.

2. Dă puncte pe prezență

Da, eu sunt din categoria celorlalți: mă calcă pe nervi profesorii care dau puncte pe prezență. Cele mai bune puncte pe prezență sunt alea pe care le obții la sfârşit, la examen. Afirmația se bazează pe un raționament foarte simplu: dacă n-am dat pe la curs tot anul şi la examen am luat notă mare, înseamnă că nu aveam de ce să vin la curs (pentru că ori ştiam deja materia, ori am învățat-o singur — treaba mea cum şi cât mi-a luat). Dacă n-am dat pe la curs şi la examen am luat notă mică, am pierdut nişte puncte fiindcă n-am dat pe la curs şi la examen eram plantă. Logic? Logic.

Ca fapt divers: cea mai tare metodă posibilă a fost aplicată cu brio de unul din profesorii mei. La sfârşitul fiecărui curs dădea o lucrare de cinci minute din ceea ce a predat la curs; toate lucrările aveau, puse cap la cap, 10 puncte peste cele 100 scoase din examene, colocvii şi alte asemenea. Astfel nu numai că se “remunera” efortul de a sta două ore cu ochii la tablă, dar se şi făcea diferența între cei care stăteau pe bune, ca să priceapă, şi cei care dormeau cu scopul de a fi văzuți de profesor.

3. Nu da toată materia la examen

Este binecunoscut faptul că, din toată materia studiată la facultate, în final ai nevoie de un procent mult sub 50%. Dacă există, cu toate astea, materie care e atât de neimportantă încât nu îți foloseşte nici ca să treci un nenorocit de examen, pentru ce mama naibii mai e predată? Nu e mai logic ca, în timpul alocat acelor porțiuni din materie lipsite de orice fel de implicație practică sau teoretică, să fie explicată mai pe îndelete materia care intră în materialul pentru examen?

4. Seminarul e auxiliar

Una dintre găselnițele interesante ale planului de învățământ de la mine de la facultate — nu ştiu dacă e peste tot aşa, nici dacă a fost aşa şi înainte — este ca timpul alocat seminariilor să fie mai mic decât cel alocat cursurilor — uneori chiar şi de două-trei ori mai scurt.

Rezultatul e uşor de intuit: proful povesteşte la curs câte-n lună şi în stele, iar dacă la seminar ai face tot ce se predă la curs, n-ai avea timp decât să menționezi titlul fiecărui capitol.

Există profesori care rezolvă asta elegant: predau materia pe îndelete sau, metoda mea preferată, fac o grămadă de aplicații la curs. Asta e foarte tare; nu e prea interactiv, dar dacă omul explică foarte bine, e eficientă, pentru că la seminar nu mai trebuie să începi de la Adam şi Eva, sau începi dar numai cât să-ți aduci aminte de ce îi cheamă Adam şi Eva şi la ce folosesc.

5. Nu da baremul

Asta e una din preferatele mele. Nu da baremul la examen, nu ne interesează să ne autoevaluăm, doar să luăm peste 5. Nu contează nici cât luăm peste 5 şi suntem convinşi şi că Tu, Unicul şi Adevăratul Evaluator, tot 5 ai lua dacă nu ți-ai pune asistenții să rezolve subiectele.

Mă uitam din îmtâmplare pe la statusurile celor din lista mea, şi am găsit unul interesant: Doi ani fără el.. Psihedelice, sunt cu ochii pe tine . El-ul în cauză, care se vedea în avatar, era Florian Pittiş.

O să trec succint peste faptul că sunt doi ani de când a murit Florian Pittiş, din două motive. Unul, pentru că dacă aş vrea să vorbesc despre Florian Pittiş, aş avea mult mai multe de spus decât când şi cum a murit. Al doilea, pentru că chiar dacă aş vrea, au fost alții care au spus-o mult mai bine şi în mult mai multe cuvinte decât mine, cu siguranță mai avizate. Despre altceva vreau să vorbesc.

Problema cu care mă confrunt în momentul de față este că idolii (sau mai bine zis oamenii care m-au inspirat, pentru că până şi când eram copil aveam probleme cu a avea idoli)… încep să dispară, sau oricum, nu mai au prea mult de trăit. Ceea ce e deprimant, pentru că asta înseamnă nu numai că e destul de greu să-i mai întâlnesc acuma, dar şi că trebuie să mă învăț cu ideea că sunt oameni care au murit.

Cum vine asta? Păi vine aşa: unul ar fi Ian Gillan. Am o voce între execrabil şi mediocru, ceea ce nu m-a scutit de la a-i aprecia din plin show-urile. La aproape 64 de ani ai lui o duce bine (deşi vocea a început să se cam ducă) şi l-am văzut la Bucureşti. Deci măcar ăsta e ok . De văzut, i-am văzut şi pe Tudor Gheorghe, şi pe Johnny Răducanu, în suficiente concerte. Rezonabil.

Cine mai urmează? Doi profesori de-ai mei, unul în prag de pensie, unul deja în prelungire. Profesorul meu (informal) de muzică? Gone for seven years now. Steve Wozniak a scăpat dintr-un accident de avion pe vremea când nu ştiam cine e, dar Steve Jobs a avut cunoscutele probleme de sănătate acum, când ştiu cine e şi de ce îl apreciez.

Asta mă pune în situația relativ proastă ca, zece ani de acum încolo, să mă trezesc că toți cei de la care am luat (sau mi-ar fi plăcut măcar sa iau câte ceva) nu mai sunt prin preajmă. Now that sucks a bit.