Să îmi expun situația pe scurt: nu sunt microbist. Îmi place fotbalul cam în aceeaşi măsură în care îmi plac voleiul, hockey-ul pe gheață şi atletismul — adică suficient cât să mă uit la meciuri dar nu chiar la fel de mult cât îmi plac handbalul şi rugby-ul. Prin urmare opiniile de mai jos sunt mai puțin avizate decât ale fanilor die-hard, dar măcar sunt obiective.
Avem un fotbal mediocru. Indiferent cât ne-ar entuziasma calificările prin Europa, echipele româneşti sunt în mod regulat ciuca bătăilor, şi nu de ieri, de azi, ci de vreo 15 ani încoace. Asta nu se întâmplă, în mod direct, din cauza lui Becali, Borcea sau Mitică, pentru că nu ei joacă în teren. Performanțele slabe ale echipelor sunt, în mod cât se poate de logic, consecința faptului că avem jucători slabi. Şi hai să lăsăm și scuzele la o parte: “slabi” nu înseamnă prost antrenați, nici prost plătiți, nici prost echipați — ci lipsiți de seriozitate şi, în multe cazuri, de talent. Cei mai mulți din jucătorii pe care noi îi aliniem în campionatul intern nu sunt, deci, cu nimic mai buni — doar cu mult mai inutili — decât colegii lor bucătari sau avocați din Liechtenstein şi Insulele Feroe. Doar au parte de ceva mai mult antrenament.
Generația de aur a aparținut epocii de aur. Aia a fost demult. Îl urâm (pe bună dreptate) pe Ceaușescu şi tagmai lui de acoliți, dar toți marii reprezentanți ai “generației de aur” au fost juniori şi campioni de tineret-speranțe în vremea respectivului. Şi era normal. Pe lângă regulile stricte din fotbal (echipele din divizia A trebuiau să alinieze măcar un jucător tânăr; echipele din divizia B trebuiau să aibă, obligatoriu, doi juniori în primul unsprezece; echipele din divizia C — patru), faima nu se măsura neapărat în bani iar obiectivul oricărui jucător de 19 ani era să alerge până îi săreau plămânii, nu să plece în Italia ca să facă tuşa la o echipă de mijlocul clasamentului. Astăzi, când nicio echipă mare nu mai e interesată nici să formeze jucători, nici să facă performanță cu cei pe care îi adună de la echipele mai mici, ci doar să-i vândă, nu cred că e nicio surpriză că echipele de la noi sunt echipele de desculți (neserioşi şi poate lipsiți de talent, cum spuneam mai sus) pe care le vedem.
Avem un campionat intern mediocru. Dacă echipele care ajung în cupele europene joacă în halul în care joacă, şi sunt cele mai bune care există la noi, e cineva surprins că meciurile din prima ligă sunt o glumă proastă? Pe bune, am avut cursuri de Algebră mai palpitante decât derby-urile de la noi.
Acordăm prea multă importanță, după un model care nu e al nostru. Prima dată când am auzit că un fan englez şi-a numit fiica Nottingham Forest, după clubul preferat, am zis că e un idiot. Încă sunt convins că e un idiot, dar sunt câteva diferențe notabile. Fanii care au aplaudat pe Nottingham Forest la începutul anilor ‘80, când a câştigat Cupa Campionilor, sunt aceiaşi care îi aplaudă şi la sfârşitul meciurilor lor din liga a doua, şi aceiaşi care, atunci când au retrogradat, i-au încurajat şi i-au aplaudat pe jucători în loc să-i înjure. Totodată, în momentul în care fanii încep să huiduie preşedintele clubului şi respectivul nu reuşeşte să redreseze situația, se apucă de împachetat. Fanii de la noi au împrumutat doar fanismul şi vorbesc de dragoste pentru culorile clubului, respect pentru legende şi alte rahaturi de împrumut, mai înainte să se fi întrebat dacă țintele scandărilor lor merită.
Jucătorii de la noi ar trebui să învețe să fie modeşti. O mare parte din jucătorii echipelor “de prima mână” de la noi nu prea ar avea loc nici măcar la o echipă de mijlocul clasamentului din Anglia sau Spania. Prin urmare, ar fi de aşteptat să fie măcar la fel de modeşti — ceea ce desigur că nu se întâmplă, întrucât în țara orbilor, chiorul e împărat. Probabil că dacă ar juca în acelaşi campionat cu Manchester United, Arsenal, Chelsea şi Liverpool, vedetele de mâna a paişpea de la noi ar învăța că atitudinea corectă după o victorie seamănă foarte mult cu cea corectă de după o înfrângere: a doua zi te duci la antrenamente şi o iei de la capăt.
Merităm fiecare rezultat. Nu vi se pare că replicile cu “nu meritam să luăm gol”, “meritam o victorie”, “a fost un egal nemeritat” sunt nişte replici de rahat? Rezultatul final corespunde exact realității din teren, pentru că nu e afectat nici de mişcarea astrelor nici de vibrația bozonilor din firele de iarbă, ci exclusiv de halul în care joacă cei 22 de oameni de pe teren. Egalul cu Austria este cât se poate de meritat: au jucat exact la fel de bine ca austriecii — ceea ce confirmă faptul că România are o națională mediocră (cu diferența că austriecii s-au obişnuit cu asta). Şi nu numai că Lucescu nu are nicio vină că ar fi aliniat nişte jucători supertalentați fără să le dea instrucțiuni corecte, ci dimpotrivă, merită toată lauda că a reuşit totuşi să încropească ceva care merge dintr-un lot mediocru.
Generația de aur a fost excepția, nu regula şi nici viitorul. Am avut câțiva jucători buni şi înainte de ‘90, şi după ‘98. Niciodată atâția ca în perioada aia. Obişnuiți-vă: naționala noastră a avut opt ani de relativ succes, dintr-un total de vreo 60 care au fost petrecuți, în rest, în anonimitate. Deci cam 10%. România are un fotbal mediocru, jucat de nişte fotbalişti mediocri, şi cu cât o să ne agățăm mai mult de scuze cu gazoane proaste, arbitri răuvoitori şi antrenori slabi, cu atât o să împingem lucrurile spre o mediocritate şi mai mare. Rădăcina mediocrității stă în lipsa de profesionalism, de investiții în căutarea şi creşterea jucătorilor, şi în foamea mult mai mare de bani decât de performanță.
. El-ul în cauză, care se vedea în avatar, era Florian Pittiş.
