Primul (şi sper că ultimul) post despre fotbal

Să îmi expun situația pe scurt: nu sunt microbist. Îmi place fotbalul cam în aceeaşi măsură în care îmi plac voleiul, hockey-ul pe gheață şi atletismul — adică suficient cât să mă uit la meciuri dar nu chiar la fel de mult cât îmi plac handbalul şi rugby-ul. Prin urmare opiniile de mai jos sunt mai puțin avizate decât ale fanilor die-hard, dar măcar sunt obiective.

Avem un fotbal mediocru. Indiferent cât ne-ar entuziasma calificările prin Europa, echipele româneşti sunt în mod regulat ciuca bătăilor, şi nu de ieri, de azi, ci de vreo 15 ani încoace. Asta nu se întâmplă, în mod direct, din cauza lui Becali, Borcea sau Mitică, pentru că nu ei joacă în teren. Performanțele slabe ale echipelor sunt, în mod cât se poate de logic, consecința faptului că avem jucători slabi. Şi hai să lăsăm și scuzele la o parte: “slabi” nu înseamnă prost antrenați, nici prost plătiți, nici prost echipați — ci lipsiți de seriozitate şi, în multe cazuri, de talent. Cei mai mulți din jucătorii pe care noi îi aliniem în campionatul intern nu sunt, deci, cu nimic mai buni — doar cu mult mai inutili — decât colegii lor bucătari sau avocați din Liechtenstein şi Insulele Feroe. Doar au parte de ceva mai mult antrenament.

Generația de aur a aparținut epocii de aur. Aia a fost demult. Îl urâm (pe bună dreptate) pe Ceaușescu şi tagmai lui de acoliți, dar toți marii reprezentanți ai “generației de aur” au fost juniori şi campioni de tineret-speranțe în vremea respectivului. Şi era normal. Pe lângă regulile stricte din fotbal (echipele din divizia A trebuiau să alinieze măcar un jucător tânăr; echipele din divizia B trebuiau să aibă, obligatoriu, doi juniori în primul unsprezece; echipele din divizia C — patru), faima nu se măsura neapărat în bani iar obiectivul oricărui jucător de 19 ani era să alerge până îi săreau plămânii, nu să plece în Italia ca să facă tuşa la o echipă de mijlocul clasamentului. Astăzi, când nicio echipă mare nu mai e interesată nici să formeze jucători, nici să facă performanță cu cei pe care îi adună de la echipele mai mici, ci doar să-i vândă, nu cred că e nicio surpriză că echipele de la noi sunt echipele de desculți (neserioşi şi poate lipsiți de talent, cum spuneam mai sus) pe care le vedem.

Avem un campionat intern mediocru. Dacă echipele care ajung în cupele europene joacă în halul în care joacă, şi sunt cele mai bune care există la noi, e cineva surprins că meciurile din prima ligă sunt o glumă proastă? Pe bune, am avut cursuri de Algebră mai palpitante decât derby-urile de la noi.

Acordăm prea multă importanță, după un model care nu e al nostru. Prima dată când am auzit că un fan englez şi-a numit fiica Nottingham Forest, după clubul preferat, am zis că e un idiot. Încă sunt convins că e un idiot, dar sunt câteva diferențe notabile. Fanii care au aplaudat pe Nottingham Forest la începutul anilor ‘80, când a câştigat Cupa Campionilor, sunt aceiaşi care îi aplaudă şi la sfârşitul meciurilor lor din liga a doua, şi aceiaşi care, atunci când au retrogradat, i-au încurajat şi i-au aplaudat pe jucători în loc să-i înjure. Totodată, în momentul în care fanii încep să huiduie preşedintele clubului şi respectivul nu reuşeşte să redreseze situația, se apucă de împachetat. Fanii de la noi au împrumutat doar fanismul şi vorbesc de dragoste pentru culorile clubului, respect pentru legende şi alte rahaturi de împrumut, mai înainte să se fi întrebat dacă țintele scandărilor lor merită.

Jucătorii de la noi ar trebui să învețe să fie modeşti. O mare parte din jucătorii echipelor “de prima mână” de la noi nu prea ar avea loc nici măcar la o echipă de mijlocul clasamentului din Anglia sau Spania. Prin urmare, ar fi de aşteptat să fie măcar la fel de modeşti — ceea ce desigur că nu se întâmplă, întrucât în țara orbilor, chiorul e împărat. Probabil că dacă ar juca în acelaşi campionat cu Manchester United, Arsenal, Chelsea şi Liverpool, vedetele de mâna a paişpea de la noi ar învăța că atitudinea corectă după o victorie seamănă foarte mult cu cea corectă de după o înfrângere: a doua zi te duci la antrenamente şi o iei de la capăt.

Merităm fiecare rezultat. Nu vi se pare că replicile cu “nu meritam să luăm gol”, “meritam o victorie”, “a fost un egal nemeritat” sunt nişte replici de rahat? Rezultatul final corespunde exact realității din teren, pentru că nu e afectat nici de mişcarea astrelor nici de vibrația bozonilor din firele de iarbă, ci exclusiv de halul în care joacă cei 22 de oameni de pe teren. Egalul cu Austria este cât se poate de meritat: au jucat exact la fel de bine ca austriecii — ceea ce confirmă faptul că România are o națională mediocră (cu diferența că austriecii s-au obişnuit cu asta). Şi nu numai că Lucescu nu are nicio vină că ar fi aliniat nişte jucători supertalentați fără să le dea instrucțiuni corecte, ci dimpotrivă, merită toată lauda că a reuşit totuşi să încropească ceva care merge dintr-un lot mediocru.

Generația de aur a fost excepția, nu regula şi nici viitorul. Am avut câțiva jucători buni şi înainte de ‘90, şi după ‘98. Niciodată atâția ca în perioada aia. Obişnuiți-vă: naționala noastră a avut opt ani de relativ succes, dintr-un total de vreo 60 care au fost petrecuți, în rest, în anonimitate. Deci cam 10%. România are un fotbal mediocru, jucat de nişte fotbalişti mediocri, şi cu cât o să ne agățăm mai mult de scuze cu gazoane proaste, arbitri răuvoitori şi antrenori slabi, cu atât o să împingem lucrurile spre o mediocritate şi mai mare. Rădăcina mediocrității stă în lipsa de profesionalism, de investiții în căutarea şi creşterea jucătorilor, şi în foamea mult mai mare de bani decât de performanță.

Literatura ratată în liceu #2: Metanie de Radu Gyr

De ce nu se studiază în liceu: Poezia din închisori nu era în manuale pe vremea când cei care le scriu astăzi erau la şcoală.
De ce se întâmplă să fie specială: Singura rugăciune sinceră pe care o ştiu.
Când trebuia studiată: Clasa a X-a, când încă îți mai vine să te rogi.

Doamne, fa din umilinta
pod de aur, pod inalt.
Si din lacrima, velinta,
ca pe-un pat adanc si cald.

Din lovirile nedrepte,
faguri faca-se si vin.
Din infrangeri, scari si trepte;
din caderi, urcus alpin.

Din otrava pusa’n cana,
fa miresme ce nu pier.
Si din fiecare rana,
o cadelnita spre cer.

Si din orisice dezastru
sau crepuscul stins in piept,
Doamne, fa lastun albastru
si da zambet intelept.

Literatura ratată în liceu #1: Moartea lui Pan de Lucian Blaga

De ce nu se studiază în liceu: prea sinceră. Probabil e neconvenabilă creştinilor cu idei fixe despre artă, dar nu cred că ei au auzit de Blaga.
De ce se întâmplă să fie specială: prima poezie la care am plâns chiar şi la a zecea lectură.
Când trebuia studiată: clasa a XII-a.

I
Pan câtre nimfă

Cu strai de broască-n păr răsai din papură,
o undă
vrea să te cuprindă şi nisipuri prind să fiarbă.
Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă
îţi verşi mlădie trupul gol în iarbă.

Şi vâna de la tâmple îmi zvâcneşte
ca guşa unei leneşe şopârle
ce se prăjeşte-n soare,
mişcarea ta mi-adie murmur de izvoare.

Ca pânea caldă eu te-aş frânge,
mişcarea ta mi-azvârle clipe dulci în sânge.

Nisipuri prind să fiarbă.

Vară,
soare,
iarbă!

II
Zeul aşteaptă

Prin mirişte se joacă
şoareci şi viţei,
iar viţele de vie
ţin în palme
brotăcei.
C-o păpădie
între buze
o aştept
să vie.
Nu vreau decât
să-mi port curate
degetele răsfirate
prin părul ei,
prin părul ei
şi-apoi prin nori
s-adun din ei
ca dintr-un caier
fulgerele-aşa cum toamna
strângi din aer
funigei.

III
Umbra

Pan rupe faguri
în umbra unor nuci.

E trist:
se înmulţesc prin codri mânăstirile,
şi-l supără sclipirea unei cruci.

Zboară-n jurul lui lăstunii
şi foile de ulm
răstălmăcesc o toacă.
Subt clopot de vecerne Pan e trist.
Pe-o cărăruie trece umbra
de culoarea lunii
a lui Crist.

IV
Pan cântă

Sunt singur şi sunt plin de scai.
Am stăpânit cândva un cer de stele
şi lumilor
eu le cântam din nai.
Nimicul îşi încoardă struna.
Azi nu străbate-n grota mea
nici un străin,
doar salamandrele pestrite vin
şi câteodată:

Luna.

V
Păianjenul

Gonit de crucile sădite pe cărări
Pan
s-ascunse într-o peşteră.
Razele fără de-astâmpăr se-mbulzeau
şi se-mpingeau cu coatele s-ajungă pân la el.
Tovarăşi nu avea,
doar un păianjen singurel.
Iscoditor, micuţul îşi ţesuse mreaja de mătase
în urechea lui.
Şi Pan din fire bun
prindea ţânţari celui din urmă prieten ce-i rămase.

Treceau în goană toamne cu căderi de stele.

Odată zeul îşi cioplea
un fluier din nuia de soc.
Piticul dobitoc
i se plimba pe mână.
Şi-n scăpărări de putregai
Pan descoperi mirat
că prietenul avea pe spate-o cruce.
Bătrânul zeu încremeni fără de grai
în noaptea cu căderi de stele
şi tresări îndurerat,
păianjenul s-a-ncreştinat.

A treia zi şi-a-nchis coşciugul ochilor de foc.
Era acoperit cu promoroacă
şi-amurgul cobora din sunetul de toacă.
Neisprăvit rămase fluierul de soc.

Literatura ratată în liceu

Alaltăieri, în timp ce stam la taclale cu muza proprie şi personală despre diverse forme de lectură, mi-am adus aminte ce nu mi-a plăcut niciodată să fac la orele de română: să disec poezii. Mă pricepeam la asta. Dar nu îmi plăcea să o fac. Din păcate, în liceu petreci mai mult timp intrând cu cuțitul comentariilor în poezii destul de proaste decât petreci căutând textele care merită.

Şi exact asta este… literatura ratată în liceu. Acele texte care au fost considerate, probabil, a fi mult prea slabe comparativ cu adevărate capodopere precum Floare albastră pentru a mai ajunge în manuale, şi pe-astea vreau să le împărtăşesc. Un singur lucru nu o să fac: cronici. Nu vreau să mai tulbur introspecția şi simțurile cu inepții evidente despre sensul metaforelor. Să deschidem, deci, seria…

Ce faci când rămâi fără idoli

Mă uitam din îmtâmplare pe la statusurile celor din lista mea, şi am găsit unul interesant: Doi ani fără el.. Psihedelice, sunt cu ochii pe tine :-D . El-ul în cauză, care se vedea în avatar, era Florian Pittiş.

O să trec succint peste faptul că sunt doi ani de când a murit Florian Pittiş, din două motive. Unul, pentru că dacă aş vrea să vorbesc despre Florian Pittiş, aş avea mult mai multe de spus decât când şi cum a murit. Al doilea, pentru că chiar dacă aş vrea, au fost alții care au spus-o mult mai bine şi în mult mai multe cuvinte decât mine, cu siguranță mai avizate. Despre altceva vreau să vorbesc.

Problema cu care mă confrunt în momentul de față este că idolii (sau mai bine zis oamenii care m-au inspirat, pentru că până şi când eram copil aveam probleme cu a avea idoli)… încep să dispară, sau oricum, nu mai au prea mult de trăit. Ceea ce e deprimant, pentru că asta înseamnă nu numai că e destul de greu să-i mai întâlnesc acuma, dar şi că trebuie să mă învăț cu ideea că sunt oameni care au murit.

Cum vine asta? Păi vine aşa: unul ar fi Ian Gillan. Am o voce între execrabil şi mediocru, ceea ce nu m-a scutit de la a-i aprecia din plin show-urile. La aproape 64 de ani ai lui o duce bine (deşi vocea a început să se cam ducă) şi l-am văzut la Bucureşti. Deci măcar ăsta e ok :-D . De văzut, i-am văzut şi pe Tudor Gheorghe, şi pe Johnny Răducanu, în suficiente concerte. Rezonabil.

Cine mai urmează? Doi profesori de-ai mei, unul în prag de pensie, unul deja în prelungire. Profesorul meu (informal) de muzică? Gone for seven years now. Steve Wozniak a scăpat dintr-un accident de avion pe vremea când nu ştiam cine e, dar Steve Jobs a avut cunoscutele probleme de sănătate acum, când ştiu cine e şi de ce îl apreciez.

Asta mă pune în situația relativ proastă ca, zece ani de acum încolo, să mă trezesc că toți cei de la care am luat (sau mi-ar fi plăcut măcar sa iau câte ceva) nu mai sunt prin preajmă. Now that sucks a bit.

Conferință anticip anulată — una albă, una neagră

Pe lista cu “top posts on WordPress today” se află, în mod regulat, un blog pe nume Apologeticum. Apologeticum ăsta e un blog pe care nişte oameni cu mintea foarte îngustă îi acuză pe alții, cu mintea la fel de îngustă, că sunt comunişti, eretici, torționari ş.a.m.d.. Cei din urmă sunt întotdeauna patriarhi, mitropoliți etc., iar primii (care sunt întotdeauna martiri şi dreptcredincioşi) sunt preoți, călugări sau oameni fără vreo funcție bisericească. Printr-o pură coincidență desigur, cei care acuză poartă o veritabilă cruciadă împotriva faimoaselor cipuri.

Asemănarea cu cruciada se opreşte la vervă, ce-i drept. Întrucât nu au argumente, se apucă să inventeze şi debitează nişte SF-uri (destul de mişto altfel) cu însemnarea oamenilor, cu numărul fiarei, cu urmărirea prin GPS ş.a.m.d.. Cum cei care citesc n-au de unde să ştie ce-i cu paşapoartele şi permisele de conducere biometrice, cum funcționează respectivele instrumente şi ce informații poartă, bineînțeles că îi şi cred.

Şi iete ce s-a-ntâmplat: la Oneşti, o ditai conferință anti-cip a fost anulată. Partea bună este că Primăria a oprit deci o acțiune de dezinformare în masă (cum titlul cărții este “Dictatura biometrică”, se înțelege cât de imparțială şi obiectivă era prezentarea, cu atât mai mult cu cât autorul cărții nu este expert nici în electronică, nici în comunicații, nici în teoria codurilor şi nici în altceva care ar putea avea măcar vreo tangență cu subiectul conferinței). Deci una albă. Din păcate, Primăria a înțeles să facă asta mai degrabă prin intermediul unei decizii care stă la marginea ironicului — puteau şi ei să găsească alt motiv decât acela că e vorba de o carte nazistă şi pornografică.

Nu cred că scopul scuză mijloacele, dar să zicem că în cazul de față e acceptabil :-)

Lucruri ironice #101

Tocmai am citit o ştire despre faimoasa pilulă pentru avort. Întrucât contactele mele cu medicina se rezumă la faptul că ştiu unde am în casă aspirină, nu o să mă apuc să comentez despre riscurile de sănătate, care presupun că-s destul de mari. Nici despre moralitatea actului în sine nu o să mă apuc să dezbat deşi, pentru referință, sunt pentru orice formă de control a sarcinii, inclusiv avortul.

Nu, o să mă iau de faptul că Biserica Catolică (unica şi adevărata, alături de cea Ortodoxă, Protestantă, Ortodoxă de rit oriental, Anglicană, A sfinților de pe urmă şi aşa mai departe) a anunțat că va excomunica orice pacient care foloseşte această pilulă şi orice medic care o va folosi.

Blow me. Mi se pare extraordinar de ironic că o organizație formată din celibatari se apucă să le spună oamenilor cum ar trebui să-şi planifice viața de familie. How the hell would they know? Nici nu mi se pare surprinzător că oamenii ăştia nu înțeleg de ce cineva ar face avort: niciun preot catolic nu a rămas însărcinat în urma unui viol, nu i s-a spart prezervativul în timp ce făcea sex cu nevasta (pentru că nu are nici prezervativ, nici nevastă) şi nici nu a avut vreodată o sarcină care să-i pună în pericol viața.

Din păcate, faptul că există sute de mii de oameni care refuză să gândească şi îi lasă pe alții să gândească în locul lor, are drept consecință directă faptul că cei din urmă încep să creadă că se şi pricep la lucrurile despre care dau sfaturi. În cazul de față însă, granița dintre nepricepere şi ipocrizie cred c-au traversat-o demult.

Catedrala Mântuirii Neamului — Casa Poporului Reloaded

Iete ce-am aflat azi.

400 de milioane de euro zice tovarăşul. Nu mai stau să întreb ce întreabă tot omul normal la cap, câte şcoli se pot renova, câte spitale ş.a.m.d., am numai două (sincere) curiozități personale:

  1. Cu banii ăștia, cam câte din bisericile vechi, monumente istorice, se pot recondiționa? Că doar nu tre’ să mergi mai depparte de strada Stavropoleos, care nici nu-i departe de Patriarhie sau de Casa Poporului, ca să vezi unde ar putea să se ducă banii.
  2. Care e diferența, din punct de vedere moral, între megalitul ăsta și Casa Poporului?

Halal lecție de smerenie, să-mi bag picioarele. Nici nu mă gândesc să dau vreun argument care include criza, mi se pare doar penal că într-o țară unde toți oamenii de cultură şi toată preoțimea de la dascăl la patriarhi se plâng că bisericile monumente istorice stau să cadă, pe primul loc pe lista cu priorități e Catedrala Mântuirii Neamului, un fel de Casa Poporului cu turle şi cruci. Halal.

Ca fapt divers: am înțeles că ar urma să fie amplasată pe un teren din spatele Palatului Parlamentului. E o alegere excelentă, ştiau comuniştii ce ştiau când au “defrişate” zona.

Ca în fiecare vară, cu şi despre Bacalaureat

Am mai scris şi data trecută despre bacalaureat, examenul de maturitate, treaptă importantă a vieții mele, experienț care m-a făcut bărbat în locul armatei, cea mai mare țeapă a scurtei mele vieți de până acum. Din fericire sunt anul doi (şi în mod spectaculos o să-l şi termin, deci la mine nu s-a aplicat zicala cu primii patru ani sunt grei), ceea ce înseamnă că am scăpat de bătaia asta de jos, dar nu pot să nu îmi amintesc cu duioşie de experiența care mi-a deschis ochii vis-a-vis de semnificația căca elevului pentru școala românească.

Ei şi ce îmi citesc ochii azi dimineață: elevii au descoperit greşeli în subiectele de bac. Ptiu, drace. Iar repetă aproape mot-a-mot o bună parte din subiectele de acum doi ani, şi încă găsesc greşeli. Cum puii mei frate? Evident, greşelile presupun că sunt de la subiectele nou introduse. Pentru ce? Oricum sunt 100, nu e suficient să le schimbe ordinea? Doar nu le învață cineva pe de rost în doi ani. Insistența cu care se aplică sistemul variantelor publice este admirabilă, dar mie unuia mi se pare total de-a-ndoaselea, din următoarele motive.

  1. Cine are impresia că cei din săli nu află care sunt variantele înainte ca examenul să înceapă sunt proşti. Sau au fost tocilari model și nu au copiat niciodată. Incă am clar în minte proba a treia la scris, când am avut timp să aflu care e varianta care se dă la informatică, am avut timp să fac subiectele pentru că mai erau doi amețiți în sală care dădeau informatică şi habar n-aveau pe ce planetă sunt, după care am aflat că se dă varianta de rezervă, am aflat şi care e aia, şi am apucat să fac şi subiectele alea.
  2. Oricât de tare ai fi ca profesor şi oricâtă creativitate ai avea, nu poți să faci 100 de variante cu acelaşi nivel de dificultate. Oricât te-ai chinui. E ca şi când ar trebui să faci o culegere întreagă de probleme, dar care să nu aibă exercițiile de dificultate gradată — întâi uşoare, apoi medii, şi apoi grele. Rezultatul (valabil şi azi, valabil şi acum doi ani când am dat bacul), e acelaşi: există câteva variante extrem de simple, câteva care sunt rezonabile, şi încă vreo câteva la care, dacă s-ar fi extras, ar pica cel puțin jumătate. Nu mai vorbesc de faptul că “departajarea” (ultimele subpuncte de la ultimele două subiecte) este uneori de-a dreptul penală, în sensul că nu testează nici rigurozitatea cunoştințelor, nici completitudinea lor, ci intuiția matematică. Ceea ce ar fi foarte tare, dacă ar fi date la admitere la facultatea de matematică şi nu la bac.
  3. Variantele publice sunt un foarte prost surogat de listă de competențe. Nu de variante publice ar fi fost nevoie pentru a compensa dezorientarea viitorilor țepuiți, ci de o listă concisă cu lucrurile pe care trebuie să ştie să le facă. Din păcate, programa se opreşte la “ştie”, nu include partea cu făcutul, iar partea cu “ştie” este extrem de vagă. Adică, să ne înțelegem: dacă în programă apare subiectul “funcțiile injective, surjective, bijective”, asta ce înseamnă pentru elev? Că trebuie să ştie să le recunoască? Că trebuie să le ştie relațiile de compunere? Că trebuie să ştie să le trateze pe baza teoriei mulțimilor? Lipsa de concizie în programă se datorează în primul rând diferențelor de standarde de predare, evaluare şi performanță, diferite de la profesor la profesor și de la liceu la liceu, și asta vine ca urmare a faptului că ăştia încă nu s-au decis care ar trebui să fie finalitățile acestor ani de studiu.
  4. Să ne amintim un pic de unde a pornit bâlciul: de la faptul că acum nişte vreme, subiectele se vindeau în Piața Victoriei. Evident că soluția simplă, banală, la mintea unui curcan retardat, era pur şi simplu îmbunătățirea securității. Metode se găsesc dacă cineva le caută, se elaborează subiectele în cadrul unui colectiv mai larg, în secret, iar variantele se pun bine într-un safe sigilat din tezaurul BNR dacă alte metode de a asigura onestitatea unei evaluări nationale nu există. In locul soluției ăsteia, s-a adoptat una care în mod evident e în defavoarea elevilor. Guess what: pe nimeni nu interesează asta.

Prin urmare baftă la bac copii. Să n-aveți emoții, e un fel de clismă intelectuală. Trece repede.

Școala chiar scoate tâmpiți

Tocmai am terminat de urmărit lăturile verbale aruncate învățământului de către Comandantul nostru suprem în ultimele zile; e un subiect (cam singurul legat de ce fac respectivii) care mă interesează, fiindcă mă număr printre cei care urmează învățământul tehnic şchiop, ciung şi chior care trece drept consecință pozitivă a aplicării declarației de la Bologna.

Să ne înțelegem: sunt perfect de acord cu faptul că una din prioritățile care ar trebui să intervină în planul de dezvoltare al românilor ar fi debarcarea lui Băsescu. Bine, ar trebui debarcați aproape toți, dar dacă e lăsat în pace el chiar o să se ducă la fund împreună cu restul navei. Sunt de acord şi cu faptul că, aşa ciuntit cum e el, există încă locuri la noi unde se face carte, cu mențiunea (întărită şi mai jos) că sunt nişte excepții. Fericite. In fine, sunt de acord şi că declarațiile Căpitanului au fost făcute în diverse contexte care insultă bunul-simț sau democrația.

Pe scurt, cu toate că nu-l simpatizez pe respectivul, de data asta sunt, cel puțin în câteva nuanțe, de acord, în sensul că:

  • De prin clasa a doua încoace (mai exact de la tabla înmulțirii), cantitatea de informație utilă de la şcoală a scăzut vertiginos. Prin informație utilă nu înțeleg îndreptatul tablei sau vopsitul pereților, ci întregul corpus de cunoştințe care ar fi trebuit să ajute la formarea mea ca persoană. Informația pur şi simplu s-a scurs dinspre catedră spre bănci, fără niciun fel de discernământ legat de utilitatea ei, de modul în care ar trebui interpretată şi folosită, de nuanțele ei ş.a.m.d..
  • Programele şcolare şi planurile de învățământ din facultăți nu par a fi făcute după ceea ce le trebuie celor din bănci, ci după ceea ce ştiu cei de la catedre. Am avut ocazia de a testa asta pe pielea mea pentru că am dat bacul.
  • Performanțele facultăților se cuantifică, după părerea mea, în cel mai imbecil mod cu putință — după mediile de admitere, numărul de studenți şi numărul de promovați la licență. Evaluarea cea mai corectă ar fi după numărul de oameni care îşi găsesc loc de muncă, cu bonus dacă îşi găsesc loc de muncă în domeniul în care au terminat facultatea. Numărul celor care se înscriu şi mediile de admitere nu sunt un criteriu, poate decât pentru a evalua magnitudinea instinctului de turmă între tinerii studenți.
  • Un număr obscen de mare de profesori de la noi sunt incompetenți. Da, exact, pe bune. Nu îşi ştiu materia, sau atunci când o ştiu sunt nişte pedagogi slabi; performanțele lor nu sunt evaluate nici cât trebuie, nici cum trebuie, şi mulți dintre ei au o conduită profesională execrabilă. Să ridice mâna sus cine n-a avut cel puțin un profesor frustrat care îşi vărsa năduful pe elevi, vreo directoare care se lua de fetele machiate (chiar şi cu gust) doar pentru că era urâtă cu spume, care întârzia un sfert de oră şi pe urmă ținea clasa în pauză şi aşa mai departe. Nu dați cu parul, nu generalizez şi am avut şi eu parte de profesori excepționali; nimic de zis, fiecare pădure cu uscăturile ei — dar la noi uscăturile se proptesc bine în funcții, atunci când nu ajung directori, inspectori sau alte asemenea.

Ca fapt divers: sunt de asemenea de acord că tinerii nu mai sunt interesați de şcoală. Şi cu toată sinceritatea şi responsabilitatea pe care o am (ca unul de al lor care, nu mai ştiu nici eu exact de ce, mai e întrucâtva interesat de şcoală), îi înțeleg.

Lipsa de interes față de şcoală e văzută prost de profesori şi de părinți; ea nu ascunde nici degenerarea spirituală a generațiilor tinere, nici prea multa libertate de care se bucură, ci dezinteresul real şi sincer față de nişte lucruri care sunt ele însele irelevante.

« Articole mai vechi