Steve Richards era livid şi arăta de-a dreptul străveziu în dimineața aceea. Desigur, nu era chiar prima dată când stătea o noapte întreagă ca să se ocupe de cine ştie ce problemă, însă de data aceasta întrecuse, întrucâtva, măsura. În plus, pentru prima dată în relativ scurta, dar fructuoasa lui carieră de astrofizician, avea cu adevărat bătăi de cap.
Richards era recunoscut pentru abilitatea cu care dezlega cele mai ciudate mistere, făcându-le să pară de-a dreptul banale. Cu câțiva ani înainte, reuşise să arate în câteva zile că ceea ce părea a fi un fenomen unicat, un sistem binar de găuri negre, era de fapt un operator incompetent. Extratereştrii care emiteau modele ADN uşor modificate ale genomului uman se dovediră a fi nişte radioamatori ingenioşi şi puşi pe şotii. De fiecare dată când apărea ceva original, care ieşea cu totul din plictisitoarele tipare ale astrofizicii, Richards era cel care dădea o explicație încă şi mai plictisitoare dar, spre disperarea reporterilor, cât se poate de corectă.
În dimineața aceea, Richards arăta şi toate celelalte motive pentru care era faimos: camera sa de lucru era un fel de nebuloasă planetară. De jur împrejurul camerei, de-a lungul pereților, era o singură masă de lucru, cu câte o veioză din loc în loc. Richards defila în scaunul său, aruncând câte-un ochi în câte un punct mai important al maldărului de hârtii de acolo. Richards putea merge fără probleme, însă toate scaunele de birou, cu rotile mici, supraviețuiau doar câteva luni, aşa că primise un scaun pentru handicapați drept cadou de la colegii săi de serviciu. Imaginea omului tânăr, dar obosit, cu părul zburlit şi cu cearcăne învârtindu-se în scaun printr-o cameră plină de fum de țigară era cu siguranță pitorească în aerul acelei dimineți.
Se făcea o săptămână de când Steve încerca să dea de capul unor misterioase date înregistrate de radiotelescopale din întreaga lume. Ca în toate cazurile, era un subiect cu sare şi piper pentru reporteri, însă de această dată era, realmente, doar o coincidență; Steve şi echipa lui se ocupau de cazul acesta exclusiv datorită realei lor competențe.
Era vorba de o stea minoră, care, dacă s-ar fi putut vedea cu ochiul liber, ar fi fost plasată în constelația Lebedei. Nimic spectaculos la ea — fusese catalogată undeva prin anii ‘50, avea un loc obişnuit drept în mijlocul secvenței principale a diagramei Hertsprung, şi nu atrăsese atenția cu nimic timp de mai bine de 60 de ani de la catalogarea ei. Recent, însă, începuse să pulseze.
Stelele de acest gen sunt de interes imediat în astrometrie, întrucât permit calibrarea instrumentelor astrometrice pentru măsurarea anumitor distanțe. Atâta numai că pulsațiile arătau de la bun început a fi neobişnuite, şi după doi ani de monitorizare, nimeni nu reuşise să schițeze mai mult decât o ridicare din umeri la vederea datelor.
Cu numai câteva săptămâni înainte ca Richards să înceapă şi el să analizeze datele respective, cineva, într-un moment de plictiseală, mărise de câteva zeci de mii de ori frecvența fluctuațiilor obținute şi încercase să vadă cum sună. Aceasta era, dealtfel, una din distracțiile preferate ale operatorilor de la observatoarele astronomice. Evident, stelele nu scoteau decât un fel de hârâituri şi mârâituri, însă asta nu-i oprea pe cei mai mulți dintre ei să se distreze, spre sfârşitul programului, ascultând bâzâiturile din ziua respectivă.
Operatorul care se distrase cu steaua în cauză avusese însă mai mult noroc. Rezultatul nu semăna nicidecum cu sunetul de difuzor stricat al oricăror alte asemenea distracții. Aducea mai degrabă cu un cimpoi mânuit fără cea mai mică urmă de talent sau îndemânare, dar fusese suficient pentru ca cineva să facă asocierea, şi, câteva zile mai târziu, toate tabloidele scriau măcar o coloană despre steaua care cântă. Desigur, cum în ecuație nu apăreau extratereştrii, găuri negre sau planete extrasolare, publicul nu fu prea impresionat, însă Richards primi totuşi un telefon de la editorul unuia din tabloidele de circulație destul de largă, cerându-i un interviu pe care îl refuză lipsit de politețe.
Telefonul fusese uitat de-a lungul întregii nopți. Sunetul de cimpoi bleg nu însemna nimic pentru Richards, care era mult mai interesant de mecanismele care cauzau ciudatele pulsații. Teza lui de doctorat se ocupase de pulsațiile stelare; primise chiar şi câteva distincții pentru descoperirile în domeniu, şi era considerat o autoritate, însă ultima descoperire a observatoarele îl dăduse peste cap complet şi iremediabil. Muncea de o săptămână şi nici măcar nu reuşise să obțină un model matematic decent pentru pulsațiile respective. Încercările sale de a găsi fie şi cel mai mic tipar între ele erau lipsite de succese notabile.
Ce-i drept, în ultimele două zile reuşise să obțină, cu ajutorul substanțial al unor programe dedicate, un fel de model general al pulsațiilor. Steaua avea o serie lungă de pulsații monotone, de intensitate medie, care slăbeau treptat; apoi, pulsațiile deveneau tot mai rare, însă erau mai intense şi mai scurte, ca un fel de spasme. Urma o perioadă scurtă de linişte, apoi izbucneau din nou, monotone, slăbind încet, şi reluându-se. Ciclul se repeta cam de patru ori în decursul unui an terestru, însă fără vreun substrat matematic ce ar fi putut să se fofileze concludent între ecuațiile şerpuite de Richards pe foi.
Pe la opt dimineața, Richards trânti nervos pixul şi stinse unul dintre calculatoarele din camera de lucru. Era evident, gândi, că nu merge. A dracului să fie ea de treabă, îşi spuse în gând, rahatul ăsta nu încape în nicio formulă. Porni nervos spre bucătărie ca să îşi facă o cafea — cafea fără de care nu putea pleca nicicum la serviciu — când îşi dădu seama că e sâmbătă şi că, prin urmare, nu trebuia să meargă la serviciu. Fascinant, o să fiu somnoros tot sfârşitul de săptămână. Mama ei de stea, lua-l-ar dracu pe-ăla care-a pus-o acolo.
Ostilitatea sa era deghizată. Steaua îl fascina, ca întreaga sa muncă, dar avea o atitudine foarte degajată. Înjura în mod curent de zei şi dumnezei pentru că formulele de care avea nevoie ocupau, adesea, un sfert de pagină, şi preda fiecare raport de cercetare cu un potop de blesteme, ca un zidar care termină de clădit un zid plictisitor. Totuşi, îşi iubea munca.
Cafeaua picura somnoroasă în vasul filtrului de cafea când se auzi soneria de la uşă. Richards încercă să-şi aducă aminte cine l-ar fi putut vizita în acea dimineață, şi, în timp ce se îndrepta spre camera de zi pentru a deschide, îşi dădu seama că nu poate fi decât tatăl său. Şi avea dreptate.
Herbert Richards era un tip înalt, cu trăsături tinereşti în ciuda celor 63 de ani ai săi, cu voce caldă şi plăcută. Strânse cu căldură mâna întinsă de fiul său, şi intră în casă cu un aer degajat şi liniştit.
Steve şi tatăl său se înțelegeau foarte bine. Herbert, un muzician bun, dar prea puțin dispus să facă vreo concesie vis-a-vis de muzica sa, era recunoscut de cunoscătorii jazz-ului ca un artist cu infinit mai puține pretenții decât talent. Dealtfel, nici nu se dedicase vreodată în întregime muzicii, şi predase până în urmă cu câțiva ani matematica, într-un liceu lipsit de renume. Nu atrăsese nicicui atenția, însă era îndrăgit pe bună dreptate, şi mulți dintre foştii săi elevi îl sunau încă, deşi erau ei înşişi în prag de pensie.
– Ei, Steve, începu bătrânul turnându-şi o cană de cafea, la ce lucrezi acum? Tot steaua aia?
– Tot steaua aia, fir-ar mama ei a dracului de stea cu dumnezeii nebuloasei din care-a ieşit.
Instinctual, bătrânul pufni în râs la auzul vorbelor de duh izvorâte sincer din mintea obosită a fiului său. Se obişnuise să-l audă vorbind aşa, însă Steve avea o nesfârşită inspirație când era vorba de a înjura vreun obiect celest.
– De o săptămână ne chinuim, şi nu obținem nimica. Uită-te şi tu, zise arătând spre camera de lucru, uită-te şi tu, deja am nevoie de un coş de gunoi mai mare ca să cuprindă toate ideile mele de azi-noapte.
Herbert avea însă încredere în fiul său. Sorbi tacticos din cafea.
– Sunt sigur că o să-i dai de cap. Făcu o grimasă simțind gustul cafelei. Steve, ce naiba ai pus în cana asta? Parcă şi-a spălat dracu’ ciorapii aici!
Râseră amândoi, iar Herbert înşfăcă, fără vreo introducere, chitara care stătea lângă fotoliul său. De când îl ştia pe tatăl său, Steve se obişnuise ca bătrânul să se joace cu chitara în timp ce vorbea. Nu cânta ceva anume, pur şi simplu simțea nevoia să aibă instrumentul în mână, chiar dacă nu-i atingea corzile în timp ce vorbea.
– Chiar aşa, de data asta cum de-a ajuns la tine?
– Ce anume?
– Steaua asta. Maică-ta îşi făcuse speranțe, spunea că reporterița aia era îndrăgostită până peste urechi…
– A, o fi fost (râse), dar n-are-a face. Nu, nu-i vorba de asta, de fapt acum chiar n-are-a face cu interesul publicului. Se întâmplă ca fenomenul în sine să fie foarte interesant.
– Cum aşa, veni o replică fals interesată. Herbert nu pricepea nimic din tiradele explicative ale fiului său, dar îi plăcea să-l lase să-şi facă tabietul. Credeam că e doar o stea care palpitează.
– Adică pulsează, zise Steve zâmbind. Da, cam aşa ceva… adică stele care pulsează există şi sunt cunoscute de ani buni, însă toate pulsează relativ regulat.
– Şi asta nu?
– Nicidecum, răspunse Steve, luându-şi din nou aerul iritat, fi-i-ar pulsațiile ale dracului să-i fie. Am reuşit să găsim un fel de tipar, însă n-are niciun fundament matematic…
– Voi cu matematica voastră… de ce trebuie totul să aibă fundamente matematice? Stelele sunt frumoase şi pace!
– Ei, răspunse Richards mormăind şi turnându-şi încă o cană de cafea, sunt şi mai frumoase dacă pulsează dracului cum trebuie, nu în halul ăsta!
Herbert râse cu poftă şi jucă un acord pe corzi. Îşi aduse brusc aminte de reporterița blondă, şi, pentru prima dată mânat cu adevărat de curiozitate față de munca de neînțeles a lui Steve, ridică ochii din cana de cafea.
– Chiar cântă?
– Mm? Ce anume?
– Steaua asta. Chiar cântă?
Richards cel tânăr zâmbi patern, cum zâmbeşte un profesor la întrebarea inocentă a unui copil. Da, păi, s-ar spune că scoate un fel de cântec.
– Aş vrea sa-l aud, chiar sunt curios.
– Nu e mare lucru, zise Steve, îndreptându-se către unul din calculatoarele din masa de lucru. Nu e emisia naturală — este accelerată foarte serios, adică datele culese cale de trei luni şi ceva sunt strânse într-un “cântec” de vreo cinci minute, şi sună ca naiba, dar orişicât. Uite, ca să te convingi.
Bătrânul ciuli urechile.
– Majoritatea stelelor sună ca un fel de tuse, dar asta…
Herbert îl întrerupse. Îi făcu semn din mână să facă linişte puțin. Steve se învățase. Asta însemna că tatăl lui avea o idee pentru un cântec, şi ştia ce urmează. Herbert urma să mai stea cu ochii în tavan câteva secunde şi să ia la repezeală o foaie pe care să scrijelească câteva portative.
De această dată însă, bătrânul Richards nu luă nicio foaie, iar când Steve îi întinse una, îi făcu semn să o lase jos. Aşteptă ca sunetul dezacordat din boxe să se oprească, apoi acordă chitara în câteva gesturi şi începu să cânte o melodie pe care Steve nu o recunoscu.
După câteva minute însă, Richards reuşi să distingă în melodia tatălui său câteva acorduri din ceea ce tocmai auzise. Evident, nu mai semăna nici pe departe cu piuitul atonal din boxe. Era un cântec ritmat şi bine închegat, care aducea doar foarte vag cu tânguirea stângace şi țipătoare culeasă de radiotelescoape.
Steve îl lăsă pe tatăl său să repete cântecul de patru-cinci ori, ştiind că îl învăța. Fața bătrânului se schimbase. Vădea concentrare şi un fel de tristețe, genul acela de tristețe pe care numai oamenii trecuți de o anumită vârstă îl pot înțelege. Acea tristețe care te face să laşi în jos nu doar colțurile gurii, ci şi colțurile ochilor, care adânceşte ridurile şi întunecă expresiile, tristețe pe care Steve o recunoscuse dintotdeauna când tatăl lui cânta vreun cântec trist.
Herbert îşi drese vocea şi lăsă jos chitara.
– Nu ştiu dacă steaua asta cântă, dar e tare singuratică…
– Nu e foarte singuratică, să ştii. De fapt e la o distanță rezonabilă de un roi de stele, din a cărui resturi de materie probabil că s-a şi format, răspunse Steve, netulburat. Cea mai apropiată stea se află la vreo doi parseci şi jumătate, deci nu se poate spune că suferă de singurătate… nu la scară cosmică cel puțin.
Obrajii bătrânului îşi recăpătară forma de zâmbet.
– Ei, are o un cântec tare singuratic, oricum. Apoi, mutându-şi ochii către masa plină de foi cu formule, urmă cu un ton subtil sarcastic. Singuratic pentru o mână de ecuații diferențiale, vreau să zic.
Zâmbiră amândoi, iar Herbert se ridică. Să vii şi tu în vizită săptămânile astea, dacă ai vreme. Maică-ta încă se mişcă greu de când şi-a rupt piciorul. Steve îi promise că o să vină cât de curând. Mai bău o cană de cafea şi se duse la culcare.
* * *
Se trezi spre seară, cu o lipsă generală de chef, aşa cum se întâmplă după ce un om obosit doarme un somn lung şi neodihnitor. Citi toată ziua.
Progresele făcute de Steve şi de echipa lui fură, în următoarele luni, minore. Steaua continuă să pulseze timp de încă opt luni, după care se opri complet. La nici două luni după ce steaua îşi încheie pulsațiile, Steve fu trezit, la trei dimineața, de un telefon al unui coleg. Steve, trebuie neapărat să vezi asta.
A doua zi dimineața se uita neîncrezător pe datele spectrometrice, sorbind o cafea şi mai amară de obicei. Evoluția fusese total neobişnuită. Stratul exterior explodase pur şi simplu, lăsând un miez de carbon mult prea rece pentru a mai începe vreodată vreo reacție de fuziune.
Lucrul cu adevărat surprinzător era însă că, după modul în care arăta acum radiația reflectată, miezul de carbon, pesemne sub influența temperaturii extreme a exploziei, rămăsese în forma lui alotropă, iar miezul fostei stele se transformase astfel într-un diamant cu masa de câteva milioane de tone — cu siguranță cel mai mare diamant din istoria de până atunci a omenirii.
Nedatată. Am scris-o inițial în engleză, acum câțiva ani, şi am tradus-o acum vreo câteva luni bune.
