Words

Iete ce-am aflat azi.

400 de milioane de euro zice tovarăşul. Nu mai stau să întreb ce întreabă tot omul normal la cap, câte şcoli se pot renova, câte spitale ş.a.m.d., am numai două (sincere) curiozități personale:

1. Cu banii ăștia, cam câte din bisericile vechi, monumente istorice, se pot recondiționa? Că doar nu tre’ să mergi mai depparte de strada Stavropoleos, care nici nu-i departe de Patriarhie sau de Casa Poporului, ca să vezi unde ar putea să se ducă banii.
2. Care e diferența, din punct de vedere moral, între megalitul ăsta și Casa Poporului?

Halal lecție de smerenie, să-mi bag picioarele. Nici nu mă gândesc să dau vreun argument care include criza, mi se pare doar penal că într-o țară unde toți oamenii de cultură şi toată preoțimea de la dascăl la patriarhi se plâng că bisericile monumente istorice stau să cadă, pe primul loc pe lista cu minorități e Catedrala Mântuirii Neamului, un fel de Casa Poporului cu turle şi cruci. Halal.

Ca fapt divers: am înțeles că ar urma să fie amplasată pe un teren din spatele Palatului Parlamentului. E o alegere excelentă, ştiau comuniştii ce ştiau când au “defrişate” zona.

Am mai scris şi data trecută despre bacalaureat, examenul de maturitate, treaptă importantă a vieții mele, experienț care m-a făcut bărbat în locul armatei, cea mai mare țeapă a scurtei mele vieți de până acum. Din fericire sunt anul doi (şi în mod spectaculos o să-l şi termin, deci la mine nu s-a aplicat zicala cu primii patru ani sunt grei), ceea ce înseamnă că am scăpat de bătaia asta de jos, dar nu pot să nu îmi amintesc cu duioşie de experiența care mi-a deschis ochii vis-a-vis de semnificația căca elevului pentru școala românească.

Ei şi ce îmi citesc ochii azi dimineață: elevii au descoperit greşeli în subiectele de bac. Ptiu, drace. Iar repetă aproape mot-a-mot o bună parte din subiectele de acum doi ani, şi încă găsesc greşeli. Cum puii mei frate? Evident, greşelile presupun că sunt de la subiectele nou introduse. Pentru ce? Oricum sunt 100, nu e suficient să le schimbe ordinea? Doar nu le învață cineva pe de rost în doi ani. Insistența cu care se aplică sistemul variantelor publice este admirabilă, dar mie unuia mi se pare total de-a-ndoaselea, din următoarele motive.

1. Cine are impresia că cei din săli nu află care sunt variantele înainte ca examenul să înceapă sunt proşti. Sau au fost tocilari model și nu au copiat niciodată. Incă am clar în minte proba a treia la scris, când am avut timp să aflu care e varianta care se dă la informatică, am avut timp să fac subiectele pentru că mai erau doi amețiți în sală care dădeau informatică şi habar n-aveau pe ce planetă sunt, după care am aflat că se dă varianta de rezervă, am aflat şi care e aia, şi am apucat să fac şi subiectele alea.
2. Oricât de tare ai fi ca profesor şi oricâtă creativitate ai avea, nu poți să faci 100 de variante cu acelaşi nivel de dificultate. Oricât te-ai chinui. E ca şi când ar trebui să faci o culegere întreagă de probleme, dar care să nu aibă exercițiile de dificultate gradată — întâi uşoare, apoi medii, şi apoi grele. Rezultatul (valabil şi azi, valabil şi acum doi ani când am dat bacul), e acelaşi: există câteva variante extrem de simple, câteva care sunt rezonabile, şi încă vreo câteva la care, dacă s-ar fi extras, ar pica cel puțin jumătate. Nu mai vorbesc de faptul că “departajarea” (ultimele subpuncte de la ultimele două subiecte) este uneori de-a dreptul penală, în sensul că nu testează nici rigurozitatea cunoştințelor, nici completitudinea lor, ci intuiția matematică. Ceea ce ar fi foarte tare, dacă ar fi date la admitere la facultatea de matematică şi nu la bac.
3. Variantele publice sunt un foarte prost surogat de listă de competențe. Nu de variante publice ar fi fost nevoie pentru a compensa dezorientarea viitorilor țepuiți, ci de o listă concisă cu lucrurile pe care trebuie să ştie să le facă. Din păcate, programa se opreşte la “ştie”, nu include partea cu făcutul, iar partea cu “ştie” este extrem de vagă. Adică, să ne înțelegem: dacă în programă apare subiectul “funcțiile injective, surjective, bijective”, asta ce înseamnă pentru elev? Că trebuie să ştie să le recunoască? Că trebuie să le ştie relațiile de compunere? Că trebuie să ştie să le trateze pe baza teoriei mulțimilor? Lipsa de concizie în programă se datorează în primul rând diferențelor de standarde de predare, evaluare şi performanță, diferite de la profesor la profesor și de la liceu la liceu, și asta vine ca urmare a faptului că ăştia încă nu s-au decis care ar trebui să fie finalitățile acestor ani de studiu.
4. Să ne amintim un pic de unde a pornit bâlciul: de la faptul că acum nişte vreme, subiectele se vindeau în Piața Victoriei. Evident că soluția simplă, banală, la mintea unui curcan retardat, era pur şi simplu îmbunătățirea securității. Metode se găsesc dacă cineva le caută, se elaborează subiectele în cadrul unui colectiv mai larg, în secret, iar variantele se pun bine într-un safe sigilat din tezaurul BNR dacă alte metode de a asigura onestitatea unei evaluări nationale nu există. In locul soluției ăsteia, s-a adoptat una care în mod evident e în defavoarea elevilor. Guess what: pe nimeni nu interesează asta.

Prin urmare baftă la bac copii. Să n-aveți emoții, e un fel de clismă intelectuală. Trece repede.

Tocmai am terminat de urmărit lăturile verbale aruncate învățământului de către Comandantul nostru suprem în ultimele zile; e un subiect (cam singurul legat de ce fac respectivii) care mă interesează, fiindcă mă număr printre cei care urmează învățământul tehnic şchiop, ciung şi chior care trece drept consecință pozitivă a aplicării declarației de la Bologna.

Să ne înțelegem: sunt perfect de acord cu faptul că una din prioritățile care ar trebui să intervină în planul de dezvoltare al românilor ar fi debarcarea lui Băsescu. Bine, ar trebui debarcați aproape toți, dar dacă e lăsat în pace el chiar o să se ducă la fund împreună cu restul navei. Sunt de acord şi cu faptul că, aşa ciuntit cum e el, există încă locuri la noi unde se face carte, cu mențiunea (întărită şi mai jos) că sunt nişte excepții. Fericite. In fine, sunt de acord şi că declarațiile Căpitanului au fost făcute în diverse contexte care insultă bunul-simț sau democrația.

Pe scurt, cu toate că nu-l simpatizez pe respectivul, de data asta sunt, cel puțin în câteva nuanțe, de acord, în sensul că:

• De prin clasa a doua încoace (mai exact de la tabla înmulțirii), cantitatea de informație utilă de la şcoală a scăzut vertiginos. Prin informație utilă nu înțeleg îndreptatul tablei sau vopsitul pereților, ci întregul corpus de cunoştințe care ar fi trebuit să ajute la formarea mea ca persoană. Informația pur şi simplu s-a scurs dinspre catedră spre bănci, fără niciun fel de discernământ legat de utilitatea ei, de modul în care ar trebui interpretată şi folosită, de nuanțele ei ş.a.m.d..
• Programele şcolare şi planurile de învățământ din facultăți nu par a fi făcute după ceea ce le trebuie celor din bănci, ci după ceea ce ştiu cei de la catedre. Am avut ocazia de a testa asta pe pielea mea pentru că am dat bacul.
• Performanțele facultăților se cuantifică, după părerea mea, în cel mai imbecil mod cu putință — după mediile de admitere, numărul de studenți şi numărul de promovați la licență. Evaluarea cea mai corectă ar fi după numărul de oameni care îşi găsesc loc de muncă, cu bonus dacă îşi găsesc loc de muncă în domeniul în care au terminat facultatea. Numărul celor care se înscriu şi mediile de admitere nu sunt un criteriu, poate decât pentru a evalua magnitudinea instinctului de turmă între tinerii studenți.
• Un număr obscen de mare de profesori de la noi sunt incompetenți. Da, exact, pe bune. Nu îşi ştiu materia, sau atunci când o ştiu sunt nişte pedagogi slabi; performanțele lor nu sunt evaluate nici cât trebuie, nici cum trebuie, şi mulți dintre ei au o conduită profesională execrabilă. Să ridice mâna sus cine n-a avut cel puțin un profesor frustrat care îşi vărsa năduful pe elevi, vreo directoare care se lua de fetele machiate (chiar şi cu gust) doar pentru că era urâtă cu spume, care întârzia un sfert de oră şi pe urmă ținea clasa în pauză şi aşa mai departe. Nu dați cu parul, nu generalizez şi am avut şi eu parte de profesori excepționali; nimic de zis, fiecare pădure cu uscăturile ei — dar la noi uscăturile se proptesc bine în funcții, atunci când nu ajung directori, inspectori sau alte asemenea.

Ca fapt divers: sunt de asemenea de acord că tinerii nu mai sunt interesați de şcoală. Şi cu toată sinceritatea şi responsabilitatea pe care o am (ca unul de al lor care, nu mai ştiu nici eu exact de ce, mai e întrucâtva interesat de şcoală), îi înțeleg.

Lipsa de interes față de şcoală e văzută prost de profesori şi de părinți; ea nu ascunde nici degenerarea spirituală a generațiilor tinere, nici prea multa libertate de care se bucură, ci dezinteresul real şi sincer față de nişte lucruri care sunt ele însele irelevante.